Într-un peisaj de vis din Dumbrava Sibiului, cu păduri răcoroase şi poieni însorite, străbătute de un râuleţ ce mişcă roţile morilor de apă, având în mijloc un lac de 6 ha, în care se oglindesc morile de vânt dobrogene şi construcţiile pescarilor din Delta Dunării şi pe care sunt expuse mori şi poduri plutitoare (la care se ajunge cu lotcile pescăreşti ancorate la debarcader), se află cel mai mare – ca teritoriu, mai bogat – ca patrimoniu şi mai original – ca şi concepţie tematică, muzeu în aer liber din România şi printre cele mai reprezentative instituţii de acest gen din Europa.

Într-un spaţiu grandios, de 96 ha, străbătut de 10 km de alei, cu numeroase locuri de popas, sunt prezentate, în cadrul a două expoziţii permanente, distincte, perfect delimitate spaţial şi tematic, lumea de ieri a satului românesc (muzeul etnografic în aer liber, ce ocupă 42 ha) şi reflexul acesteia în conştiinţa artistică contemporană (expoziţia de sculptură modernă în lemn, cu opere realizate de reputaţi artişti români şi străini, inspirate din universul satului tradiţional, căreia îi sunt destinate 3 ha).

Muzeul etnografic în aer liber a debutat în anul 1963 ca un „muzeu al tehnicii populare”, ambiţionând, prin proiect, să ilustreze intreaga creaţie tehnică populară tradiţională din România.

Împărţit iniţial în 4 sectoare tematice, Producerea şi prelucrarea produselor agro-alimentare, Extragerea şi prelucrarea minereurilor şi materiilor prime organice (nealimentare) şi anorganice (lemn, vegetale, argilă, minereuri, piatră, metale), Prelucrarea pieilor, blănurilor şi fibrelor textile (vegetale şi animaliere), Transporturile tradiţionale, muzeul abordează, fenomenologic, întreg sistemul ocupaţional tradiţional (de la culesul din natură, la ocupaţiile generale şi specializate, de la îndeletnicirile gospodăreşti, la meşteşugurile săteşti de toate genurile, de la „industriile casnice”, la „industriile ţărăneşti” specializate, de la transporturile purtate (direct, de om sau de animale), la cele tractate (târâte sau rulate) şi flotante.

Muzeul Tehnicii Populare (1963-1989) a cumulat cea mai complexă colecţie de monumente de arhitectură şi tehnică populară din România şi o vastă arhivă documentar-ştiinţifică şi tehnică (grafică, fotografică, filmografică), despre universul creaţiei tehnice ţărăneşti, preindustriale, din România.

Un sistem instrumentar manual, de o varietate tipologică impresionantă (cu numeroase arhetipuri ce trimit spre civilizaţiile antice – daco-romană, geto-dacă sau chiar neolitică – urmate de cele medievale şi moderne), demonstrând o continuitate de viaţă şi de creaţie materială, în această parte a Europei, incontestabilă, acoperă practic, cvasitotalitatea ocupaţiilor tradiţionale. Colecţia mulinologică este un caz cu totul unic, cele 33 mori de cereale prezentând toate tipurile energetice de mori cunoscute în spaţiul Euro-Asiei, cu excepţia „morilor mareice”.

Monumentele de arhitectură populară prezintă, la rândul lor, îndeosebi în ceea ce priveşte construcţia caselor, o diversitate a tipurilor regionale (planimetrie, elevaţie, tehnici de construcţie, sisteme decorativ-arhitectonice, instalaţii de încălzit, organizarea interiorului, mobilier) ce probează funcţionalitatea şi ergonomicitatea excepţională a spaţiului construit şi, totodată, personalitatea stilistică a „arhitecţilor” ţărani din toate zonele etnografice ale României.         Arta populară este, de asemenea, la ea acasă, în muzeul sibian, prezentă atât în decorarea interioarelor locuinţelor, cât şi în atelierele meşteşugăreşti, fie că este vorba de piese textile sau ceramice, din lemn sau din metal, din chihlimbar sau sticlă, mobilier funcţional sau recuzită religioasă (icoane, candele, cruci).

Din anul 1990, celor 4 sectoare tematice iniţiale li s-a adăugat unul nou, destinat monumentelor de utilitate publică. Aici au fost aduse şi date în funcţiune, animând întreg sectorul pentru public, două biserici şi o şcoală, două hanuri şi o cârciumă, două pavilioane de joc şi un „loc de popas”, o popicărie şi două remize de pompieri, un scrânciob şi chiar o „casă de vrăjitoare”, altele fiind achiziţionate şi aşteptând să fie transferate şi reconstruite. Astfel, patrimoniul muzeului a ajuns la cifra de 149 monumente, conţinând 346 construcţii şi peste 20 000 obiecte de inventar funcţional, fiind cel mai mare şi mai bogat muzeu din România. În noua sa concepţie tematică, muzeul sibian a devenit un adevărat „muzeu al civilizaţiei populare tradiţionale din România”. Cognomenul „ASTRA” se datorează continuării, pe toate planurile (patrimonial, expoziţional, educaţional), a valoroaselor tradiţii ale primului muzeu etnografic-istoric al românilor din Transilvania, fondat la Sibiu, în anul 1905 şi închis în 1950, din motive „ideologice”. Patrimoniul său (transferat în anul 1950 la Muzeul Brukenthal) a fost integrat Complexului Naţional Muzeal „ASTRA” în anul 1990, în prezent ajungând de 35 240 obiecte şi formând temeiul viitorului Muzeu al Civilizaţiei Transilvane „ASTRA”, într-o concepţie modernă, novatoare, interdisciplinară.