Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, este instituţie cu personalitate juridică proprie începând cu 1 ianuarie 2007. Până la această date el funcţiona ca Secţie a Muzeului Judeţean Maramureş.

Devenirea sa ca muzeu separat s-a putut face în baza unui patrimoniu de obiecte muzeale deosebit de important ce prezintă realităţile etnografice din patru zone aflate în nordul ţării, cunoscute sub numele generic de: Ţara Chioarului, Ţara Lăpuşului, Zona Codrului şi Ţara Maramureşului.

Muzeul are două compartimente: cel pavilionar care adăposteşte depozitele, spaţiile administrative şi expoziţia pavilionară cu caracter permanent şi Muzeul Satului. Cele două sectoare se află în acelaşi perimetru ceea ce este inedit pentru România unde avem sau muzeu pavilionar sau muzeu în aer liber sau în cazul în care au aceiaşi conducere se află amplasate în areale foarte îndepărtate.

Fiind un muzeu nou am decis ca să realizăm o expoziţie permanentă modernă şi în acelaşi timp inedită în peisajul muzeografiei româneşti. Noile orientări ale muzeologiei moderne ne-au determinat ca expoziţia de bază pavilionară, să o facem una tematică, legată de cel mai important aspect al culturii populare tradiţionale din nordul ţării care este o cultură a lemnului, punând în faţa vizitatorului cele mai importante aspecte din viaţa omului în care lemnul este prezent. Expoziţia intitulată „Lemnul în comunitatea tradiţională – de la leagăn la mormânt” descifrează pentru public tainele prelucrării lemnului şi a rolului lui în viaţa omului de pe aceste meleaguri.

Muzeul Satului, întins pe o suprafaţă de 6,5 ha prezintă monumente dintre cele mai valoroase şi importante din zonele etnografice nominalizate mai sus, marea lor majoritate fiind datate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Este vorba atât de casa de locuit cât şi de acareturile din gospodărie dar şi instalaţii tehnice: mori pive, vâltori, oloiniţe etc.

Muzeul Satului are peste an două momente importante: Hramul bisericii monument din incinta sa cu ocazia zilei de 23 aprilie Sf. Gheorghe şi 21 decembrie „Ignatul Porcilor”, momente în care muzeul este gazda unor evenimente deosebite: spectacole folclorice, târguri ale meşterilor populari etc. De altfel vizitatorul poate întâlni aproape continuu cel puţin un meşter popular care îşi desfăşoară activitatea în incinta muzeului.

Bine aţi venit !

Muzeul nostru, Muzeul Satului Bănăţean, îşi ţine poarta larg deschisă ca să-i păşiţi pragul şi să intraţi  curioşi într-un spaţiu pregătit să vă ofere imagini culturale adunate laolaltă  despre lumea de odinioară a satului bănăţean. Plimbându-vă, de la o gospodărie ţărănească la alta, prin pădurea de stejari, mintea şi inima ţăranului bănăţean, ale celui ce nu mai este, vi se vor dezvălui prin lucrurile pe care le-a făurit cu mâna sa sau le-a avut la îndemână, dovezi  ale lucrului bine făcut şi atât de plăcut ochiului. Gopodăria în care a trăit şi muncit, lucrurile pe care le-a folosit ca să-şi asigure nevoile de zi cu zi, şi-au pierdut utilitatea iniţială devenind prin expunere în  contextul  muzeal, obiecte cu semnificații şi mesaje peste timpuri.  Vă chemăm să parcurgeți acest spaţiu expoziţional, trecând prin câteva  secole şi lăsându-vă  să decodificaţi singuri sau cu ajutorul nostru semnificaţiile  mărturiilor  unui mod de viaţă  bănăţean  care-l include, sub aceleaşi vremuri, şi pe vecin,  pe celălalt, pe cel diferit şi totuşi atât de asemănător, pe cel cu casa de alături, vorbind, însă, o altă limbă, limba etniei  sale şi  având alte tradiţii şi alte obiceiuri.

Scurt istoric

Ioachim Miloia, fost director al Muzeului Bănăţean din Timişoara între anii 1928-1940, personalitate marcantă a Banatului, a fost primul care a avut ideea  înfiinţării unui muzeu etnografic în aer liber. În anul 1928 el a cerut municipalităţii acordul pentru a înfiinţa în curtea castelului Huniade din Timişoara, un mic muzeu sătesc cuprinzând biserici de lemn, cruci „de interes istoric şi artistic”, case ţărăneşti etc. După mai multe insistenţe din partea celor care i-au urmat la conducerea Muzeului Banatului ( Marius Moga, Ioan Dihor), abia în anul 1967 muzeul a primit actuala suprafaţă de teren  pe care s-a dezvoltat muzeul etnografic în aer liber al Banatului, deschis pentru public la 20 august 1971. În 1986 rezervaţia de arhitectură populară de la Pădurea Verde a fost trecută în conservare şi s-a închis pentru publicul vizitator ca urmare a unui decret prezidenţial. A urmat perioada de reconstrucţie, din anul 1992 când muzeul în aer liber s-a separat de secţia de etnografie, a devenit secţie separată, iar conducerea ei a fost preluată de muzeograful Viorel Popescu, redeschizându-se apoi pentru public la 1 mai 1995 şi funcţionând ca secţie a Muzeului Banatului. Începând însă cu 1 ianuarie 2000 a fost înfiinţat Muzeul Satului Bănăţean prin hotărârea nr. 48 din 22 decembrie 1999, emisă de Consiliul Judeţean Timiş. În 2006  se mută la Muzeului Satului Bănăţean, secţia de etnografie din bastionul Theresia.

Azi patrimoniul cultural al muzeului cuprinde arhitectură şi tehnică populară, mobilier ţărănesc, obiecte de uz gospodăresc, inventar agro-pastoral, industrie casnică textilă, port, ţesături, broderii şi podoabe din zonele Banatului istoric multietnic şi multicultural,  mărturii ale civilizaţiei populare tradiţionale a românilor dar şi a etniilor  din această provincie, aflate într-un continuu dialog cultural timp de câteva secole.

Construcţiile din muzeu, cele din centrul civic,  biserica, casa naţională, primăria, şcoala şi birtul, apoi cele de pe uliţa etniilor cu casele slovacă,  germană, ucraineană, maghiară, sârbă, la care se adaugă  toate celelalte, se constituie într-o rezervaţie de arhitectură rurală tradiţională specifică spaţiului bănăţean de altădată.

Într-un peisaj de vis din Dumbrava Sibiului, cu păduri răcoroase şi poieni însorite, străbătute de un râuleţ ce mişcă roţile morilor de apă, având în mijloc un lac de 6 ha, în care se oglindesc morile de vânt dobrogene şi construcţiile pescarilor din Delta Dunării şi pe care sunt expuse mori şi poduri plutitoare (la care se ajunge cu lotcile pescăreşti ancorate la debarcader), se află cel mai mare – ca teritoriu, mai bogat – ca patrimoniu şi mai original – ca şi concepţie tematică, muzeu în aer liber din România şi printre cele mai reprezentative instituţii de acest gen din Europa.

Într-un spaţiu grandios, de 96 ha, străbătut de 10 km de alei, cu numeroase locuri de popas, sunt prezentate, în cadrul a două expoziţii permanente, distincte, perfect delimitate spaţial şi tematic, lumea de ieri a satului românesc (muzeul etnografic în aer liber, ce ocupă 42 ha) şi reflexul acesteia în conştiinţa artistică contemporană (expoziţia de sculptură modernă în lemn, cu opere realizate de reputaţi artişti români şi străini, inspirate din universul satului tradiţional, căreia îi sunt destinate 3 ha).

Muzeul etnografic în aer liber a debutat în anul 1963 ca un „muzeu al tehnicii populare”, ambiţionând, prin proiect, să ilustreze intreaga creaţie tehnică populară tradiţională din România.

Împărţit iniţial în 4 sectoare tematice, Producerea şi prelucrarea produselor agro-alimentare, Extragerea şi prelucrarea minereurilor şi materiilor prime organice (nealimentare) şi anorganice (lemn, vegetale, argilă, minereuri, piatră, metale), Prelucrarea pieilor, blănurilor şi fibrelor textile (vegetale şi animaliere), Transporturile tradiţionale, muzeul abordează, fenomenologic, întreg sistemul ocupaţional tradiţional (de la culesul din natură, la ocupaţiile generale şi specializate, de la îndeletnicirile gospodăreşti, la meşteşugurile săteşti de toate genurile, de la „industriile casnice”, la „industriile ţărăneşti” specializate, de la transporturile purtate (direct, de om sau de animale), la cele tractate (târâte sau rulate) şi flotante.

Muzeul Tehnicii Populare (1963-1989) a cumulat cea mai complexă colecţie de monumente de arhitectură şi tehnică populară din România şi o vastă arhivă documentar-ştiinţifică şi tehnică (grafică, fotografică, filmografică), despre universul creaţiei tehnice ţărăneşti, preindustriale, din România.

Un sistem instrumentar manual, de o varietate tipologică impresionantă (cu numeroase arhetipuri ce trimit spre civilizaţiile antice – daco-romană, geto-dacă sau chiar neolitică – urmate de cele medievale şi moderne), demonstrând o continuitate de viaţă şi de creaţie materială, în această parte a Europei, incontestabilă, acoperă practic, cvasitotalitatea ocupaţiilor tradiţionale. Colecţia mulinologică este un caz cu totul unic, cele 33 mori de cereale prezentând toate tipurile energetice de mori cunoscute în spaţiul Euro-Asiei, cu excepţia „morilor mareice”.

Monumentele de arhitectură populară prezintă, la rândul lor, îndeosebi în ceea ce priveşte construcţia caselor, o diversitate a tipurilor regionale (planimetrie, elevaţie, tehnici de construcţie, sisteme decorativ-arhitectonice, instalaţii de încălzit, organizarea interiorului, mobilier) ce probează funcţionalitatea şi ergonomicitatea excepţională a spaţiului construit şi, totodată, personalitatea stilistică a „arhitecţilor” ţărani din toate zonele etnografice ale României.         Arta populară este, de asemenea, la ea acasă, în muzeul sibian, prezentă atât în decorarea interioarelor locuinţelor, cât şi în atelierele meşteşugăreşti, fie că este vorba de piese textile sau ceramice, din lemn sau din metal, din chihlimbar sau sticlă, mobilier funcţional sau recuzită religioasă (icoane, candele, cruci).

Din anul 1990, celor 4 sectoare tematice iniţiale li s-a adăugat unul nou, destinat monumentelor de utilitate publică. Aici au fost aduse şi date în funcţiune, animând întreg sectorul pentru public, două biserici şi o şcoală, două hanuri şi o cârciumă, două pavilioane de joc şi un „loc de popas”, o popicărie şi două remize de pompieri, un scrânciob şi chiar o „casă de vrăjitoare”, altele fiind achiziţionate şi aşteptând să fie transferate şi reconstruite. Astfel, patrimoniul muzeului a ajuns la cifra de 149 monumente, conţinând 346 construcţii şi peste 20 000 obiecte de inventar funcţional, fiind cel mai mare şi mai bogat muzeu din România. În noua sa concepţie tematică, muzeul sibian a devenit un adevărat „muzeu al civilizaţiei populare tradiţionale din România”. Cognomenul „ASTRA” se datorează continuării, pe toate planurile (patrimonial, expoziţional, educaţional), a valoroaselor tradiţii ale primului muzeu etnografic-istoric al românilor din Transilvania, fondat la Sibiu, în anul 1905 şi închis în 1950, din motive „ideologice”. Patrimoniul său (transferat în anul 1950 la Muzeul Brukenthal) a fost integrat Complexului Naţional Muzeal „ASTRA” în anul 1990, în prezent ajungând de 35 240 obiecte şi formând temeiul viitorului Muzeu al Civilizaţiei Transilvane „ASTRA”, într-o concepţie modernă, novatoare, interdisciplinară.

Muzeul Satului a intrat în peisajul capitalei ca o instituţie de mare importanţă, dar mai ales el face parte din sufletul bucureştenilor care îşi regăsesc aici rădăcinile şi uneori pierduta puritate a lumii de miracol care a fost satul românesc – adică acel loc în care se află, pentru cei mai mulţi dintre noi, casa bunicilor şi implicit casa poveştilor frumoase ale copilăriei.

Odată intrat în Muzeul Satului, lumea se schimbă, iar timpul are alt înţeles. Trăieşti în acel ,,illo tempore” în care nu există aparate de măsură a curgerii orelor şi în care înţelegi, iluminat, că „veşnicia s-a născut la sat”, iar Muzeul Satului o conservă şi o face cadou generaţiilor ce vor urma şi vor dori să ştie din ce neam se trag. Ideea organizării Muzeului Satului a aparţinut marelui cărturar, sociolog şi filosof, Dimitrie Gusti, iniţiator şi conducător al „Şcolii sociologice de la Bucureşti”. Acesta, în cadrul Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti, a organizat – între anii 1925 – 1935 – o serie de cercetări interdisciplinare în ‘60 de sate din diferite regiuni ale României. Lucrările pentru amenajarea muzeului au început în luna martie a anului 1936. A fost amenajat un teren în suprafaţă de 4 500 mp amplasat ,, la şosea”. Proiectul a fost susţinut moral, dar şi material de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. Sarcina construcţiei muzeului a fost încredinţată lui H.H. Stahl şi lu Victor Ion Popa, ultimului revenindu-i partea cea mai dificilă, aceea a proiectării acestui ansamblu.

Muzeul Satului şi-a deschis porţile pentru public pe 9 mai 1936. Intenţia ctitorilor a fost să recreeze, într-un cadru natural adecvat (pe malul lacului Herăstrău), modul de viaţă şi personalitatea ţăranului român.

Cele mai vechi case ţărăneşti datează din secolul al XVII-lea şi sunt originare din toate zonele

României. Au fost aduse în muzeu monumente de mare originalitate şi unicitate: Zăpodeni, jud. Vaslui (sec. al XVII-lea), biserica Răpciuni, jud. Neamţ (1773), Berbeşti, jud. Maramureş (1775), Şurdeşti, jud. Maramureş (sec. al XVIII-lea), Curteni, jud. Vaslui (1844), Bancu, jud. Harghita (1862), Voitinel, jud. Suceava (sec. al XVIII-lea), Chereluş, jud. Arad (sec. al XVIII-lea), Straja, jud. Suceava (sec. al XVIIIlea), Jurilovca, jud. Tulcea (1898), două bordeie din jud. Olt şi Dolj, ambele databile în sec. al XIX-lea, gospodăriile Dumitra, jud. Alba, (sec. al XIX-lea), Câmpul lui Neag, jud. Hunedoara (sec. al XIX-lea) Ostrov, jud. Constanţa (sec. al XIX-lea).

De la 29 de gospodării s-a ajuns astăzi la 346 de monumente şi 51.450 de obiecte organizate în colecţii de patrimoniu după principiile muzeologiei moderne.

Gospodăriile sunt compuse din locuinţe şi anexe, pe unele regăsindu-le şi astăzi în satulromânesc. Casele sunt adaptate la mediul din care provin, lucru vizibil şi în folosirea materialelor de construcţii, proporţiilor şi planurilor adecvate fiecărei zone.

Monumentele, în totalitate originale, sunt mărturii de viaţă tradiţională românească, dar în acelaşi timp constituie şi ilustrarea unei anume concepţii muzeologice şi de prezervare a patrimoniului construit.

Bogatul patrimoniu cultural material şi imaterial este pus în valoare în cadrul programelor culturale pe care muzeul le organizează respectând secvenţialul calendaristic al sărbătorilor

(Dragobetele, Floriile, Sfinţii Petru şi Pavel, Ziua Crucii, Sfânta Sărbătoare a Crăciunului ) prilej cu care au loc târguri ale meşterilor populari, şezători, spectacole legate de datinile şi obiceiurile specifice de peste an.

Muzeul se bucură de un număr de vizitatori foarte mare, aproape 350 000 pe an. Muzeul Satului a devenit o şcoală în care un număr mare de copii învaţă cu plăcere istoria ,, pe viu”; oferta educaţională este vastă: de la ateliere de pedagogie muzeală, la tabăra de creaţie „Vara pe Uliţă”, 1 Iunie – Ziua Copiilor.

A devenit de asemenea o şcoală de muzeologie recunoscută în ţară şi în străinătate, a devenit un centru de cercetare şi de documentare asupra vieţii tradiţionale a satului, dar şi ale urbanului, adoptând cele mai noi metode de cercetare .

Muzeul Satului este locul unde poţi străbate România în câteva ore, te poţi întâlni cu tradiţia, te poţi bucura de o plimbare inedită prin lumea satului românesc.

Muzeul Satului a fost, este şi va rămâne păstrătorul sufletului „satului românesc” integrat în cultura europeană.