Organizat din dorinţa de a conserva şi valorifica expoziţional monumente de arhitectură, instalaţii tehnice şi obiecte de artă populară îşi are începuturile în anul 1960, avînd ca fondator pe etnograful Anton Badea.

Fiind situat în centrul de interferenţă a unor zone etnografice – Muresul Superior, zona Subcalimanilor, Valea Gurghiului, Campia Transilvaniei, muzeul şi-a păstrat până azi menirea de simbol şi mărturie a veşniciei populaţiei româneşti pe aceste meleaguri.

Expoziţia “Zestrea satului mureşean”, a patra expoziţie permanentă în decursul celor 50 de ani de existenţă ai muzeului surprinde aspectele importante ale culturii materiale şi spirituale din zonă.

Pe parcursul a şapte săli, într-un circuit logic, evolutiv, prezentăm cîteva din cele mai representative piese din inventarul muzeului: obiecte de uz casnic, agricol, pastoral, meşteşugăresc, obiecte aparţinînd artei populare – ceramică, mobilier, port şi textile de interior – integrate în datinile şi obiceiurile ţinutului mureşean.

Alături de expoziţia pavilionară, secţia în aer liber prezintă în ceea ce are ea mai caracteristic, cultura populară a zonei, prin construcţii gospodăreşti şi instalaţii meşteşugăreşti.

Construcţiile şi instalaţiile amplasate în aer liber, în ambientul atât de potrivit al frumoasei grădini a muzeului, vin să întregească expoziţia pavilionară. Acestea reprezintă adevarate monumente de tehnică şi artă, prin masivitate, prin perfecţiunea execuţiei şi chiar prin realizarea lor artistică.

Dintre acestea o casă din Hodac, construită din bârne de stejar îmbinate „în cheutori”, datând din secolul al XVIII-lea alături de grajdul cu şură – constituind gospodăria tipică Văii Gurghiului -, o casă din Călimanel – de pe Valea superioară a Mureşului – de la începutul secolului al XIX-lea (1837) şi o casă ungurească de la Gurghiu, datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea (1895), sunt o demonstraţie a echilibrului şi pitorescului arhitecturii populare, a măreţiei omului, acolo unde lemnul este la mare cinste.

Arhitectura interiorului este adaptată nevoilor casnice, funcţionale şi estetice. În organizarea interiorului, „pe colţuri” atrage atenţia colţul cu pat, cu perne mari, cu căpătâie învârstate în roşu şi negru. Colţul cu masa era frumos amenajat, deoarece spre el îşi îndreptau privirea în primul rând toţi cei ce intrau în casă, şi tot aici erau poftiţi să stea. La grindă se află canceele ce înviorează în mod plăcut interiorul şi busuiocul aducător de noroc. Dintre piesele de mobilier se impun – prin execuţia artistica- lada de zestre, scaunele şi blidarul.

Biserica de lemn din Iara de Mureş – monument de arhitectură din secolul al XVIII-lea este şi un document istoric – certificatul prezenţei odinioară a românilor în acele locuri.

Sectorul instalaţiilor de tehnică populară conţine presa de ulei, moara de apă, teascul pentru struguri şi alte tipuri de prese şi zdrobitori, ilustrând procedee tehnice tradiţionale pentru obţinerea din natură a resurselor agroalimentare.

Din dorinţa ca fenomenul culturii materiale şi spirituale populare să fie înţeles în dinamica lui firească, în cadrul lui natural, muzeul şi-a însoţit campania de cercetare în teren cu filmări şi înregistrări pe bandă magnetică.

Arhiva etnografică cuprinde pelicule pe 16 mm şi casete video cu documente din domeniul ocupaţiilor şi obiceiurilor, diapozitive alb-negru şi color, mii de fotografii, schiţe, desene, relevee, cu ajutorul cărora se realizează o imagine completă despre trăsăturile definitorii ale zonei reprezentate.

Secţia în aer liber a Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii – Goleşti a fost înfiinţată în 1966. Amplasarea ei în cadrul Muzeului Goleşti, în imediata vecinătate a ansamblului feudal al Goleştilor, a redimensionat valoarea patrimonială a instituţiei, conferindu-i semnificaţie naţională şi europeană.

Secţia în aer liber este structurată pe două mari teme:
Reprezentarea geografică a gospodăriilor pomicole şi viticole din România, cuprinzând casele, anexele, instrumentarul pomi-viticol, piesele de interior şi port popular, specifice zonelor de provenienţă;
Sectorul specializat, format din construcţiile şi adăposturile temporare, amplasate de o parte şi de alta a drumului care trece prin mijlocul podgoriei sau livezii.

Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii din România se expune privitorului ca un sat românesc din secolul al XIX-lea, cu gospodării complete din principalele zone pomicole şi viticole ale României, într-un cadru natural cu livezi şi loturi de viţă de vie; întreţinerea acestora, conform calendarului de lucrări pomi-viticole, transformă muzeul într-un sat viu în care cele două ocupaţii se desfăşoară cu instrumentar tradiţional, fiecare sezon oferind imagini concrete vizitatorului modern.

Consecvent cu tematica şi valoarea reprezentării expoziţionale, Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii de la Goleşti este desemnat printre instituţiile cu valoare naţională, etapele dezvoltării patrimoniale derulându-se sub semnul îmbogăţirii permanente, în momentul de faţă muzeul în aer liber cuprinzând peste 160 de monumente de arhitectură populară şi peste 40.000 de piese muzeale.

Reprezentarea construcţiilor din cadrul muzeului în aer liber de la Goleşti s-a realizat conform proiectului iniţial al arhitectului Paul Niedermaier şi exigenţelor ştiinţifice elaborate de un colectiv de specialişti, care a reunit mari personalităţi din domeniul muzeologiei şi etnologiei româneşti: Ion Drăguţ, Paul Petrescu, Paul Stahl, Gheorghe Focşa, Nicolae Ungureanu, Georgeta Stoica, Constantin Iliescu, Radu Stancu, Iulian Rizea, Vasile Novac, Ion Chelcea, Boris Zderciuc, Cornel Irimie şi alţii.
Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii de la Goleşti este un tezaur de arhitectură şi tehnică ţărănească, o matrice a existenţei comunităţilor rurale de pe teritoriul României, transmiţând informaţii specializate despre contextul social, economic şi cultural al societăţii tradiţionale româneşti din secolul al XIX-lea.

„Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii de la Goleşti, alături de Muzeul Satului şi Muzeul tehnicii populare din Dumbrava Sibiului, reprezintă una dintre unităţile de primă însemnătate ale reţelei muzeale din ţară, cu aplicaţii şi perspective certe de reflectare a unui anumit domeniu al civilizaţiei rurale, prin profilul special stabilit, dar şi prin cuprinderea mai largă a fenomenului creaţiei tehnice şi artistice populare”. (Nicolae Ungureanu).

Muzeul în aer liber din Negreşti-Oaş  este situat la câteva sute de metri în dreapta drumului naţional Satu Mare – Sighetu Marmaţiei (DN 19), drum care străbate centrul micului oraş – „capitală” a Ţării Oaşului. Pe lângă  accesibilitate, aşezarea sa pe malul râului Tur  a oferit realizatorilor  câteva avantaje importante, prin care au depăşit marele handicap iniţial al spaţiului extrem de redus (sub două hectare).  În primul rând a permis  amplasarea aici a unor instalaţii tradiţionale care folosesc apa, adică  o moară de apă, o piuă pentru prelucrat postavul ţărănesc(pănură), o vultoare şi o pălincie, toate funcţionale, iar  unele chiar  folosite în mod frecvent de localnici. În acest moment este în curs de restaurare şi instalare o dăracă (instalaţie de scărmănat lâna), ceea ce înseamnă că  în scurt timp  muzeul negreştean va deţine întreaga gamă de instalaţii locale de acest tip, şi toate în stare de funcţionare, marcând astfel o premieră în muzeologia românească. Fapt  remarcabil mai ales dacă ţinem seama de începuturile şi de parcursul dificil ale acestui muzeu.

Al doilea avantaj porneşte de la peisaj; albia superioară a râului are aici o remarcabilă varietate de relief care, împreună cu vegetaţia, îi conferă spaţiului muzeal frumuseţe şi farmec. Aşa încât turistul (îndeobşte grăbit)  care intră în muzeu pe vraniţa cu boc (poarta tradiţională oşenească) este surprins şi încântat în acelaşi timp să descopere  dintr-o privire imaginea unui veritabil amfiteatru  natural în care au fost răsfirate  cele 35 de unităţi,  transferate din teritoriu sau reconstituite după modele originale existente în satele  Oaşului şi chiar să-şi aleagă, în funcţie de timpul avut la dispoziţie, un anume traseu de vizitare.

Oricare ar fi acesta, el începe obligatoriu cu biserica de lemn din Lechinţa Oaşului, construită în primul sfert al secolului XVII şi care domină întreg spaţiul muzeului, precum vor fi făcut  pe vremuri toate bisericile în  vechile sate de tip risipit ale Oaşului.  Este singura biserică de lemn care s-a păstrat în zonă şi a fost restaurată în muzeu a doua oară în anul 2006, când a fost concepută şi o soluţie muzeografică originală, al cărei rezultat stârneşte acum interesul vizitatorilor;  în locul zugrăvelii  originale, distruse, a fost reconstituită o pictură murală de secol XVIII, pe baza unui proiect realizat de pictorul Ioan Gozman după cercetarea tuturor bisericilor de lemn din Maramureş şi a altora din zonele învecinate.

Amplasarea celor 11 case a urmărit să creeze sugestia de sat risipit, tip reprezentativ odată pentru  toată zona Oaşului. Însă considerând caracterul deosebit de unitar al zonei, numai 4 case au fost folosite pentru reconstituirea unor gospodării tradiţionale: casa Betea din Racşa(secolul  XVIII), casa Morar din Negreşti(secolul  XIX), casa Moiş din Moişeni(XIX) şi casa Paul din Cămârzana(secolul XVIII, aflată acum în curs de amenajare şi completare). Remarcabile sunt cele două şuri din Gherţa Mare şi  Gherţa Mică(două din cele trei tipuri care au existat odată), poiata pentru oi din Bixad, cele 5 tipuri de coteţe pentru păsări şi animale, cuptorul-afară, atelierul de fierărie(de asemenea funcţional) şi troiţa din Moişeni. Celelalte case au rostul  să ilustreze tipologia caselor din zonă ori tehnici şi materiale specifice de construcţie, iar câteva au fost folosite pentru realizarea unor proiecte muzeografice. Aşa în casa Contra din Vama (prima decadă a secolului  XX)  am amenajat un atelier-şcoală de ceramică,  casa Vincze (tot) din Vama(1936)  e o casă de şezători, în interiorul şi în jurul unei case din Negreşti(construită în prima parte a  secolului  XX) funcţionează moara de apă, piua pentru pănură şi cele două vultori, după cum într-una din cele două case monocelulare din Gherţa Mică(secol XIX) e deschisă vara o minusculă, dar originală galerie de artă contemporană, iar  casa Lohan din satul Tur(1943)  va găzdui în curând un atelier de gube (haine miţoase din lână).

La intrarea în muzeu e amenajat un magazin de artă populară şi artizanat din care vizitatorii îşi pot procura, între altele, ceramică de Vama produsă în cadrul muzeului.

La secţia pavilionară  funcţionează din anul 2006 o modernă şi foarte spaţioasă galerie de artă în care se organizează anual 4 – 6 expoziţii de artă plastică şi artă populară.

 Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, este instituţie cu personalitate juridică proprie începând cu 1 ianuarie 2007. Până la această date el funcţiona ca Secţie a Muzeului Judeţean Maramureş.

Devenirea sa ca muzeu separat s-a putut face în baza unui patrimoniu de obiecte muzeale deosebit de important ce prezintă realităţile etnografice din patru zone aflate în nordul ţării, cunoscute sub numele generic de: Ţara Chioarului, Ţara Lăpuşului, Zona Codrului şi Ţara Maramureşului.

Muzeul are două compartimente: cel pavilionar care adăposteşte depozitele, spaţiile administrative şi expoziţia pavilionară cu caracter permanent şi Muzeul Satului. Cele două sectoare se află în acelaşi perimetru ceea ce este inedit pentru România unde avem sau muzeu pavilionar sau muzeu în aer liber sau în cazul în care au aceiaşi conducere se află amplasate în areale foarte îndepărtate.

 

Fiind un muzeu nou am decis ca să realizăm o expoziţie permanentă modernă şi în acelaşi timp inedită în peisajul muzeografiei româneşti. Noile orientări ale muzeologiei moderne ne-au determinat ca expoziţia de bază pavilionară, să o facem una tematică, legată de cel mai important aspect al culturii populare tradiţionale din nordul ţării care este o cultură a lemnului, punând în faţa vizitatorului cele mai importante aspecte din viaţa omului în care lemnul este prezent. Expoziţia intitulată „Lemnul în comunitatea tradiţională – de la leagăn la mormânt” descifrează pentru public tainele prelucrării lemnului şi a rolului lui în viaţa omului de pe aceste meleaguri.

Muzeul Satului, întins pe o suprafaţă de 6,5 ha prezintă monumente dintre cele mai valoroase şi importante din zonele etnografice nominalizate mai sus, marea lor majoritate fiind datate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Este vorba atât de casa de locuit cât şi de acareturile din gospodărie dar şi instalaţii tehnice: mori pive, vâltori, oloiniţe etc.

Muzeul Satului are peste an două momente importante: Hramul bisericii monument din incinta sa cu ocazia zilei de 23 aprilie Sf. Gheorghe şi 21 decembrie „Ignatul Porcilor”, momente în care muzeul este gazda unor evenimente deosebite: spectacole folclorice, târguri ale meşterilor populari etc. De altfel vizitatorul poate întâlni aproape continuu cel puţin un meşter popular care îşi desfăşoară activitatea în incinta muzeului.

Bine aţi venit !

Muzeul nostru, Muzeul Satului Bănăţean, îşi ţine poarta larg deschisă ca să-i păşiţi pragul şi să intraţi  curioşi într-un spaţiu pregătit să vă ofere imagini culturale adunate laolaltă  despre lumea de odinioară a satului bănăţean. Plimbându-vă, de la o gospodărie ţărănească la alta, prin pădurea de stejari, mintea şi inima ţăranului bănăţean, ale celui ce nu mai este, vi se vor dezvălui prin lucrurile pe care le-a făurit cu mâna sa sau le-a avut la îndemână, dovezi  ale lucrului bine făcut şi atât de plăcut ochiului. Gopodăria în care a trăit şi muncit, lucrurile pe care le-a folosit ca să-şi asigure nevoile de zi cu zi, şi-au pierdut utilitatea iniţială devenind prin expunere în  contextul  muzeal, obiecte cu semnificații şi mesaje peste timpuri.  Vă chemăm să parcurgeți acest spaţiu expoziţional, trecând prin câteva  secole şi lăsându-vă  să decodificaţi singuri sau cu ajutorul nostru semnificaţiile  mărturiilor  unui mod de viaţă  bănăţean  care-l include, sub aceleaşi vremuri, şi pe vecin,  pe celălalt, pe cel diferit şi totuşi atât de asemănător, pe cel cu casa de alături, vorbind, însă, o altă limbă, limba etniei  sale şi  având alte tradiţii şi alte obiceiuri.

Scurt istoric

Ioachim Miloia, fost director al Muzeului Bănăţean din Timişoara între anii 1928-1940, personalitate marcantă a Banatului, a fost primul care a avut ideea  înfiinţării unui muzeu etnografic în aer liber. În anul 1928 el a cerut municipalităţii acordul pentru a înfiinţa în curtea castelului Huniade din Timişoara, un mic muzeu sătesc cuprinzând biserici de lemn, cruci „de interes istoric şi artistic”, case ţărăneşti etc. După mai multe insistenţe din partea celor care i-au urmat la conducerea Muzeului Banatului ( Marius Moga, Ioan Dihor), abia în anul 1967 muzeul a primit actuala suprafaţă de teren  pe care s-a dezvoltat muzeul etnografic în aer liber al Banatului, deschis pentru public la 20 august 1971. În 1986 rezervaţia de arhitectură populară de la Pădurea Verde a fost trecută în conservare şi s-a închis pentru publicul vizitator ca urmare a unui decret prezidenţial. A urmat perioada de reconstrucţie, din anul 1992 când muzeul în aer liber s-a separat de secţia de etnografie, a devenit secţie separată, iar conducerea ei a fost preluată de muzeograful Viorel Popescu, redeschizându-se apoi pentru public la 1 mai 1995 şi funcţionând ca secţie a Muzeului Banatului. Începând însă cu 1 ianuarie 2000 a fost înfiinţat Muzeul Satului Bănăţean prin hotărârea nr. 48 din 22 decembrie 1999, emisă de Consiliul Judeţean Timiş. În 2006  se mută la Muzeului Satului Bănăţean, secţia de etnografie din bastionul Theresia.

Azi patrimoniul cultural al muzeului cuprinde arhitectură şi tehnică populară, mobilier ţărănesc, obiecte de uz gospodăresc, inventar agro-pastoral, industrie casnică textilă, port, ţesături, broderii şi podoabe din zonele Banatului istoric multietnic şi multicultural,  mărturii ale civilizaţiei populare tradiţionale a românilor dar şi a etniilor  din această provincie, aflate într-un continuu dialog cultural timp de câteva secole.

Construcţiile din muzeu, cele din centrul civic,  biserica, casa naţională, primăria, şcoala şi birtul, apoi cele de pe uliţa etniilor cu casele slovacă,  germană, ucraineană, maghiară, sârbă, la care se adaugă  toate celelalte, se constituie într-o rezervaţie de arhitectură rurală tradiţională specifică spaţiului bănăţean de altădată.

Într-un peisaj de vis din Dumbrava Sibiului, cu păduri răcoroase şi poieni însorite, străbătute de un râuleţ ce mişcă roţile morilor de apă, având în mijloc un lac de 6 ha, în care se oglindesc morile de vânt dobrogene şi construcţiile pescarilor din Delta Dunării şi pe care sunt expuse mori şi poduri plutitoare (la care se ajunge cu lotcile pescăreşti ancorate la debarcader), se află cel mai mare – ca teritoriu, mai bogat – ca patrimoniu şi mai original – ca şi concepţie tematică, muzeu în aer liber din România şi printre cele mai reprezentative instituţii de acest gen din Europa.

Într-un spaţiu grandios, de 96 ha, străbătut de 10 km de alei, cu numeroase locuri de popas, sunt prezentate, în cadrul a două expoziţii permanente, distincte, perfect delimitate spaţial şi tematic, lumea de ieri a satului românesc (muzeul etnografic în aer liber, ce ocupă 42 ha) şi reflexul acesteia în conştiinţa artistică contemporană (expoziţia de sculptură modernă în lemn, cu opere realizate de reputaţi artişti români şi străini, inspirate din universul satului tradiţional, căreia îi sunt destinate 3 ha).

Muzeul etnografic în aer liber a debutat în anul 1963 ca un „muzeu al tehnicii populare”, ambiţionând, prin proiect, să ilustreze intreaga creaţie tehnică populară tradiţională din România.

Împărţit iniţial în 4 sectoare tematice, Producerea şi prelucrarea produselor agro-alimentare, Extragerea şi prelucrarea minereurilor şi materiilor prime organice (nealimentare) şi anorganice (lemn, vegetale, argilă, minereuri, piatră, metale), Prelucrarea pieilor, blănurilor şi fibrelor textile (vegetale şi animaliere), Transporturile tradiţionale, muzeul abordează, fenomenologic, întreg sistemul ocupaţional tradiţional (de la culesul din natură, la ocupaţiile generale şi specializate, de la îndeletnicirile gospodăreşti, la meşteşugurile săteşti de toate genurile, de la „industriile casnice”, la „industriile ţărăneşti” specializate, de la transporturile purtate (direct, de om sau de animale), la cele tractate (târâte sau rulate) şi flotante.

Muzeul Tehnicii Populare (1963-1989) a cumulat cea mai complexă colecţie de monumente de arhitectură şi tehnică populară din România şi o vastă arhivă documentar-ştiinţifică şi tehnică (grafică, fotografică, filmografică), despre universul creaţiei tehnice ţărăneşti, preindustriale, din România.

Un sistem instrumentar manual, de o varietate tipologică impresionantă (cu numeroase arhetipuri ce trimit spre civilizaţiile antice – daco-romană, geto-dacă sau chiar neolitică – urmate de cele medievale şi moderne), demonstrând o continuitate de viaţă şi de creaţie materială, în această parte a Europei, incontestabilă, acoperă practic, cvasitotalitatea ocupaţiilor tradiţionale. Colecţia mulinologică este un caz cu totul unic, cele 33 mori de cereale prezentând toate tipurile energetice de mori cunoscute în spaţiul Euro-Asiei, cu excepţia „morilor mareice”.

Monumentele de arhitectură populară prezintă, la rândul lor, îndeosebi în ceea ce priveşte construcţia caselor, o diversitate a tipurilor regionale (planimetrie, elevaţie, tehnici de construcţie, sisteme decorativ-arhitectonice, instalaţii de încălzit, organizarea interiorului, mobilier) ce probează funcţionalitatea şi ergonomicitatea excepţională a spaţiului construit şi, totodată, personalitatea stilistică a „arhitecţilor” ţărani din toate zonele etnografice ale României.         Arta populară este, de asemenea, la ea acasă, în muzeul sibian, prezentă atât în decorarea interioarelor locuinţelor, cât şi în atelierele meşteşugăreşti, fie că este vorba de piese textile sau ceramice, din lemn sau din metal, din chihlimbar sau sticlă, mobilier funcţional sau recuzită religioasă (icoane, candele, cruci).

Din anul 1990, celor 4 sectoare tematice iniţiale li s-a adăugat unul nou, destinat monumentelor de utilitate publică. Aici au fost aduse şi date în funcţiune, animând întreg sectorul pentru public, două biserici şi o şcoală, două hanuri şi o cârciumă, două pavilioane de joc şi un „loc de popas”, o popicărie şi două remize de pompieri, un scrânciob şi chiar o „casă de vrăjitoare”, altele fiind achiziţionate şi aşteptând să fie transferate şi reconstruite. Astfel, patrimoniul muzeului a ajuns la cifra de 149 monumente, conţinând 346 construcţii şi peste 20 000 obiecte de inventar funcţional, fiind cel mai mare şi mai bogat muzeu din România. În noua sa concepţie tematică, muzeul sibian a devenit un adevărat „muzeu al civilizaţiei populare tradiţionale din România”. Cognomenul „ASTRA” se datorează continuării, pe toate planurile (patrimonial, expoziţional, educaţional), a valoroaselor tradiţii ale primului muzeu etnografic-istoric al românilor din Transilvania, fondat la Sibiu, în anul 1905 şi închis în 1950, din motive „ideologice”. Patrimoniul său (transferat în anul 1950 la Muzeul Brukenthal) a fost integrat Complexului Naţional Muzeal „ASTRA” în anul 1990, în prezent ajungând de 35 240 obiecte şi formând temeiul viitorului Muzeu al Civilizaţiei Transilvane „ASTRA”, într-o concepţie modernă, novatoare, interdisciplinară.

Muzeul Satului a intrat în peisajul capitalei ca o instituţie de mare importanţă, dar mai ales el face parte din sufletul bucureştenilor care îşi regăsesc aici rădăcinile şi uneori pierduta puritate a lumii de miracol care a fost satul românesc – adică acel loc în care se află, pentru cei mai mulţi dintre noi, casa bunicilor şi implicit casa poveştilor frumoase ale copilăriei.

Odată intrat în Muzeul Satului, lumea se schimbă, iar timpul are alt înţeles. Trăieşti în acel ,,illo tempore” în care nu există aparate de măsură a curgerii orelor şi în care înţelegi, iluminat, că „veşnicia s-a născut la sat”, iar Muzeul Satului o conservă şi o face cadou generaţiilor ce vor urma şi vor dori să ştie din ce neam se trag. Ideea organizării Muzeului Satului a aparţinut marelui cărturar, sociolog şi filosof, Dimitrie Gusti, iniţiator şi conducător al „Şcolii sociologice de la Bucureşti”. Acesta, în cadrul Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti, a organizat – între anii 1925 – 1935 – o serie de cercetări interdisciplinare în ‘60 de sate din diferite regiuni ale României. Lucrările pentru amenajarea muzeului au început în luna martie a anului 1936. A fost amenajat un teren în suprafaţă de 4 500 mp amplasat ,, la şosea”. Proiectul a fost susţinut moral, dar şi material de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. Sarcina construcţiei muzeului a fost încredinţată lui H.H. Stahl şi lu Victor Ion Popa, ultimului revenindu-i partea cea mai dificilă, aceea a proiectării acestui ansamblu.

Muzeul Satului şi-a deschis porţile pentru public pe 9 mai 1936. Intenţia ctitorilor a fost să recreeze, într-un cadru natural adecvat (pe malul lacului Herăstrău), modul de viaţă şi personalitatea ţăranului român.

Cele mai vechi case ţărăneşti datează din secolul al XVII-lea şi sunt originare din toate zonele

României. Au fost aduse în muzeu monumente de mare originalitate şi unicitate: Zăpodeni, jud. Vaslui (sec. al XVII-lea), biserica Răpciuni, jud. Neamţ (1773), Berbeşti, jud. Maramureş (1775), Şurdeşti, jud. Maramureş (sec. al XVIII-lea), Curteni, jud. Vaslui (1844), Bancu, jud. Harghita (1862), Voitinel, jud. Suceava (sec. al XVIII-lea), Chereluş, jud. Arad (sec. al XVIII-lea), Straja, jud. Suceava (sec. al XVIIIlea), Jurilovca, jud. Tulcea (1898), două bordeie din jud. Olt şi Dolj, ambele databile în sec. al XIX-lea, gospodăriile Dumitra, jud. Alba, (sec. al XIX-lea), Câmpul lui Neag, jud. Hunedoara (sec. al XIX-lea) Ostrov, jud. Constanţa (sec. al XIX-lea).

De la 29 de gospodării s-a ajuns astăzi la 346 de monumente şi 51.450 de obiecte organizate în colecţii de patrimoniu după principiile muzeologiei moderne.

Gospodăriile sunt compuse din locuinţe şi anexe, pe unele regăsindu-le şi astăzi în satulromânesc. Casele sunt adaptate la mediul din care provin, lucru vizibil şi în folosirea materialelor de construcţii, proporţiilor şi planurilor adecvate fiecărei zone.

Monumentele, în totalitate originale, sunt mărturii de viaţă tradiţională românească, dar în acelaşi timp constituie şi ilustrarea unei anume concepţii muzeologice şi de prezervare a patrimoniului construit.

Bogatul patrimoniu cultural material şi imaterial este pus în valoare în cadrul programelor culturale pe care muzeul le organizează respectând secvenţialul calendaristic al sărbătorilor

(Dragobetele, Floriile, Sfinţii Petru şi Pavel, Ziua Crucii, Sfânta Sărbătoare a Crăciunului ) prilej cu care au loc târguri ale meşterilor populari, şezători, spectacole legate de datinile şi obiceiurile specifice de peste an.

Muzeul se bucură de un număr de vizitatori foarte mare, aproape 350 000 pe an. Muzeul Satului a devenit o şcoală în care un număr mare de copii învaţă cu plăcere istoria ,, pe viu”; oferta educaţională este vastă: de la ateliere de pedagogie muzeală, la tabăra de creaţie „Vara pe Uliţă”, 1 Iunie – Ziua Copiilor.

A devenit de asemenea o şcoală de muzeologie recunoscută în ţară şi în străinătate, a devenit un centru de cercetare şi de documentare asupra vieţii tradiţionale a satului, dar şi ale urbanului, adoptând cele mai noi metode de cercetare .

Muzeul Satului este locul unde poţi străbate România în câteva ore, te poţi întâlni cu tradiţia, te poţi bucura de o plimbare inedită prin lumea satului românesc.

Muzeul Satului a fost, este şi va rămâne păstrătorul sufletului „satului românesc” integrat în cultura europeană.